In tineretzea tumultoasa 2 ...

...totusi ce m-a daramat pe mine a fost schimbarea atitudinii fata de mine...
Nu stiu cum se face, dar cand am ocazia de a spune ceva (si am nevoie de asta ca de oxigen), ma loveste o grea afazie.
Persoana nu te respinge, te respingi singur cand vezi ca nu poti lega doua cuvinte...si am nevoie de prezenta ei mai mult decat orice, mai mult decat confesarea in fata ei.

O sipla privire imi provoaca o tahicardie necontrolabila. Incet, tahicardiile au fost inlocuite de junghiuri in inima, pentru ca am trecut de la contemplare direct la suferinta produsa de gandul ca nu ma voi putea bucura, mai nou, nici de micile familiaritati de care aveam parte inainte "sa afle"...

Cel mai dureros moment a fost acela in care a pronuntat cuvantul "ZID". Chiar am simtit un zid in fata mea din cauza caruia nu numai ca nu o puteam atinge, dar nu o mai puteam vedea, si totul in jur mi se parea pustiu (mai am si in prezent urme produse in noaptea respectiva)...
E o modalitate de a-ti innabusi durerea sufleteasca cu cea fizica, mai rau fiind in urmatoarele zile in care le ai pe amandoua simultan, iar mai tarziu cand din greseala revezi cicatricea, o pipai usor si te gandesti: "Daca nu era, poate reuseam sa uit momentul acela in care am suferit groaznic de mult", e dovada intensitatii suferintei, se spune.

As putea scrie un roman despre greutatile pe care le-am avut in decurs de 3 ani si euforia ce a stat la baza celor intamplate pe urma. E asemanator omentului in care te arunci de la inaltime, iar pana la impactul cu solul te simti liber, serafic, esti rupt de realitate...nu mori, dar ramai paralizat partial...in cazul meu a paraliat doar sufletul...

Who would have thought?...

...ca tot se va schimba, ca nimic nu va mai fi la fel, crestem, ne maturizam...si pentru multi dintre noi nu-i lucrul cel mai bun, ajutand numai la autodistrugere...

Vreau copilaria inapoi, cu "innocenta", bucuria si neajunsurile ei...nimic nu e perfect...perfect de acord, dar nici nu-mi trebuie. Perfect pentru mine e bine, nu exceptional...extraordinar este periculos, ai urcat un munte, esti pe o creasta...pe culmea ei...te uiti in zare, iti place privelistea, dar e grav daca te dezechilibrezi si cazi...tragic...

Iubesc soarele, rasaritul, dar mai ales, iubesc apusul roshiatic, ma atrage mai tare ca orice fiinta mirifica de pe acest pamant, il admir si ma minunez...imi plac norii...vreau sa-i strang in brate sa-i simt aproape, mangaierea lor imi lipseste, iar visele ma dezamagesc, trecand prin alte amintiri sau vreri..dorinte..nu indeajuns de satisfacatoare ca acelea care nu-mi pateaza imaginea "alba" de altadata...

Norii in sange de la apus ma salveaza...aratandu-mi...amintindu-mi cum eram, ce simteam, si ce departe sunt toate acestea de mine acum. Nu ma gandesc des, nu-mi place sa ma chinui astfel, am alte metode mai putin dureroase...hilar..rad in interior cu lacrimi amare, de rasarit la apusul insangerat...si da...te iubesc...SOARE!!! emotiile care le traiesc in prezenta ta ma bucura, ma fascineaza, si ma fac sa imi doresc mult mai mult...voi primi oare? voi trai mai mult? vom neglija viitoarele intamplari dand vina pe soarta, pe divin si pe orice altceva in afara de mine...

In tineretea tumultoasa...

vremuri de mult apuse...acelasi ambalaj...miez ceva mai copt speram...

"Imi aduc aminte pentru a nu stiu cata oara ca am murit de mult. Simt locul mirobolant in care ar trebui sa fie inima, gol, nu mai e locuit decat de adieri de suferinta...totusi acum nu e cel mai dramatic moment. Scurtele bucurii pe care le mai am sunt ca mitenele pe timpurile geroase,
nu tin destula caldura si atunci ma hotarasc sa le dau jos, sa incetez amagirea.
Mitenele mele sunt visele si putinele momente in care-mi zambeste. [...]
Mai am putin si dau in fanatism.
Pe zi ce trece realizez din ce in ce mai mult ca nu are nici o vina, eu cer miracole, imposibilul. Da, constientizez, dar nu ma pot descotorosi de sentiment. M-am indepartat de mult de la gandul ca ar putea fi ceva trecator...ma gandeam la momentul in care voi spune "ce copil eram!". Acum imi imaginez viitorul plin de nopti nedormite, dimineti in care ma trezesc cu "numele" pe buze sau spunand : "A fost doar un vis...a fost frumos...bun venit in mizeria prezentului!"

Reach out the water... (pauza de deshert.. :( )

Reach out the water...

the one reason we stay alive...a needy thing...

"nu beau apa, ce? vrei sa ruginesc?"

Atatea chestii care pornesc din nesemnificativ, din "nu bagam in seama" , nu vrem sa fim simplisti, vrem sa complicam, sa fie palpitant, iar la un moment dat fiecare ajunge sa se planga ca nu mai poate stapanii caile pe care a luat-o viata...

Dar sa nu mai batem campii...i had a point, and lost it in the details

so...in an other univers...

there's this girl...ii plac lucrurile complicate...nimic nu o atrage mai mult decat lucrurile la care ajungi greu, prin multa munca, multe riscuri..asteapta, are rabdare, arde la foc mocnit...pana vi tu, muritorul de rand, si iti doresti ceea ce ii apartine...

si atunci harap alb, trebuie sa fi stapan pe tine, caci pe situatie e numai ea, cu teste pregatite parca sa te intarate si sa te deziluzioneze in acelasi timp.

Te vrea, te-a ales pe tine, dar nu uita...trebuie sa fie complicat!

Incerci, dar nu tii pasul, pentru ca tot ce o descrie e impotriva firii tale, tot ce-i place...urasti si te sperie, dar totusi o vrei, te atrage, fizic si nu numai, e o adevarata provocare la care nu sti cum sa ractionezi...intri in joc...mizezi pe o suma mica, sa nu te usture buzunarul sufletului..

Clisee, sfaturi batranesti, toate resursele erei noastre moderne si instinctul te tin parca in remiza..nimic captivant, dar nici nu pierzi...

Trebuie sa vedem ce continuitate poate avea, ce intorsaturi ia , caci tine minte, ai intrat in joc, iar prima regula a fost "sa fie complicat"...