...totusi ce m-a daramat pe mine a fost schimbarea atitudinii fata de mine...
Nu stiu cum se face, dar cand am ocazia de a spune ceva (si am nevoie de asta ca de oxigen), ma loveste o grea afazie.
Persoana nu te respinge, te respingi singur cand vezi ca nu poti lega doua cuvinte...si am nevoie de prezenta ei mai mult decat orice, mai mult decat confesarea in fata ei.
O sipla privire imi provoaca o tahicardie necontrolabila. Incet, tahicardiile au fost inlocuite de junghiuri in inima, pentru ca am trecut de la contemplare direct la suferinta produsa de gandul ca nu ma voi putea bucura, mai nou, nici de micile familiaritati de care aveam parte inainte "sa afle"...
Cel mai dureros moment a fost acela in care a pronuntat cuvantul "ZID". Chiar am simtit un zid in fata mea din cauza caruia nu numai ca nu o puteam atinge, dar nu o mai puteam vedea, si totul in jur mi se parea pustiu (mai am si in prezent urme produse in noaptea respectiva)...
E o modalitate de a-ti innabusi durerea sufleteasca cu cea fizica, mai rau fiind in urmatoarele zile in care le ai pe amandoua simultan, iar mai tarziu cand din greseala revezi cicatricea, o pipai usor si te gandesti: "Daca nu era, poate reuseam sa uit momentul acela in care am suferit groaznic de mult", e dovada intensitatii suferintei, se spune.
As putea scrie un roman despre greutatile pe care le-am avut in decurs de 3 ani si euforia ce a stat la baza celor intamplate pe urma. E asemanator omentului in care te arunci de la inaltime, iar pana la impactul cu solul te simti liber, serafic, esti rupt de realitate...nu mori, dar ramai paralizat partial...in cazul meu a paraliat doar sufletul...
